*                                  *                                        *                                            *                                       *

Pasii strainului lasau urme adanci in zapada, vegheati printre crengile contorsionate de lumina sinistra, palida, rece, a lunii. Ratacea calm prin padure, urmand poteca acoperita de zapada, cu fata brazdata de sute de ace de gheata aruncate de viscol. Era un tip slab, cu o privire grava, misterioasa, sfredelitoare. Purta haine peticite, largi, pe care le tara prin zapada imaculata, printre umbrele copacilor , spre o destinatie necunoscuta. Nu pare deranjat de trosnetele lemnelor inghetate, nici de umbrele miscatoare ale crengilor incovoiate. E adancit intr-un gand profund, ca o transa, in timp ce pasii il duc mai departe, spre luminita de la orizont care incepe sa licareasca firav. Minutele trec, curg, striga, iar el nu aude decat scartaitul omatului sub talpile bocancilor. Lumina devine mai clara, creste, se inmulteste, dand la iveala o carare strajuite de faclii aprinse. Pe marginea cararii pare a fi un han vechi din lemn, ascuns intre brazii ninsi, luminat de flacarile portocalii care topisera zapada din jurul facliilor. Strainul trage usa din lemn si balamalele scartaie ruginite. Rasuflarea lui poarta in ea viscolul iernii. Inauntru, in penumbra, asezati pe scaune din trunchiuri de stejar,imbujorati de bere si vin, mesenii privesc tacuti ciudata aparitie. Tanarul purta in el ceva infiorator, sinistru, ceva ce facea cainii legati sa traga lanturile din pamant latrand fara incetare. Cauta cel mai intunecat colt si se indreapta spre el cu pasi calmi, ignorand hangiul serviabil de la tejghea. E asteptat. O pereche de ochi negri il priveste pe sub borurile uriase ale palariei prafuite.
- Ce ai invatat de la ei?
- Ca-i judeci prea aspru. Ca florile nu trebuie taiate. Ca banalul rasarit poate fi minunat. Ca nu e niciodata prea frig daca ei nu-i e prea frig sa stea langa tine. Ca poti spune totul fara sa spui nimic. Ca nu exista vindecare pentru astfel de rani si ca un zambet te poate face sa dispretuiesti Paradisul… nu ai intelege niciodata.. Nu-i mai cunosti !
- Le cunosc sufletele putrede si mincinoase de pe vremea cand tu luai forma din durere. Nici macar nu aveai o forma. Uita. Ai ales pe cineva?
- Da, insa …
- CE ?!
- Nu era “cineva”. Era… eu. Era jumatate din ceea ce odata.. Si atunci mi-am amintit cine esti TU. Si ce ai facut, acum atatea mii de ani…
-Nu incerca sa intelegi ce fac eu. Eu nu sunt opusul iubirii ci lipsa ei. Nu ma judeca, judeca-i pe ei, eu te cunosc, tu nu ma poti cunoaste niciodata, asa cum ei nu te pot cunoaste pe tine. Cineva trebuie sa taie florile!
- Voi invata sa te ucid… cu dragoste. Am tot timpul din lume. Ea pentru o clipa si-a amintit. Te transformi in nimic. Nu te poti impotrivi destinului, nici chiar tu.. Nici tu.. . .. Tu..

S-a trezit pe pamant. In jurul sau, sub razele soarelui, primii ghiocei apareau timid din zapada topita. Nu va mai rupe niciodata o floare. Se ridica, se scutura de pamant si porneste din nou la drum ,fara destinatie, cu doi ingeri zburand imprimati pe retina ochilor caprui.

Bookmark It

Hide Sites